Iulia T.

Cea mai mare provocare a mea a fost sa le demontrez doctorilor ca desi ei le-au zis alor mei sa ma lase in spital ca eu nu o sa mai fiu om normal vreodata eu sunt acum un om normal. Am vazut in ziua de azi multe povesti cu aceeasi problema ca si a mea, TRETRAPAREZA SPASTICA, eu sunt dovada vie ca aceasta "boala" se recupereaza. La varsta de 5 ani am facut primii pasi in cabinetul unei doctorite care atunci cand am venit eu, dansa vroia sa se pensioneze, dar uitandu-se la mine, a zis ca eu de la ea din cabinet voi pleca singura si cu un catel cat mine de mare. Asa a si fost. Ani de recuperare amanuntita au fost de 10. Piedica nr. 1 a fost intrarea la gradinita, am fost refuzata pe motiv ca nu are cine sa ma duca la baie (trebuia doar sa ma ia de manuta). A doua piedica a fost scoala, aceeasi scuza ieftina. Am fost nevoita sa merg la o scola speciala cu internat. Stateam 3 saptamani uneori ca ai mei nu putea sa ma ia acasa atat de des. Am facut asta timp de 6 ani. Afland de povestea mea o domna care infiintase o asociatie pentru copii cu probleme, a decis sa faca demersurile si sa pot face scoala la una normala, cu program normal. Am luat capacitatea si am intrat la liceu. Ai mei nu au crezut ca eu pot face asta si le-am demonstrat ca atunci cand vrei ceva, se poate. Am termit liceul cu brio dar fara bac, pentru ca eu trebuia sa dau probele scrise computerizat si eu nu am putut face asta pentru ca nu mi s-a permis. Daca vrei ceva cu adevarat, se poate. Nu exista nu pot, exista nu vreau.