IRINA P.

Am crescut într-un orășel mic, cu un potențial turistic mare. În timpul verii, Castelul Corvinilor era vizitat zilnic, de zeci de mii de turiști. Din toate colțurile lumii. Făceam parte dintr-un ONG și-mi petreceam mare parte din timp acolo. Îi învățam pe turiști să tragă cu arcul, aveam spectacole de dansuri medievale și visam cu ochii deschiși. Priveam avioanele ce treceau pe deasupra castelului și obișnuiam să ne punem dorințe de fiecare dată când vedeam unul. Priveam cu invidie ghiozdanele mari și libertatea celor care ajungeau pe-acolo. Mă simțeam mică și de la fiecare turist cu care interacționam, aflam că lumea e și mai mare decât eram capabilă să îmi imaginez. Visam să cresc. Să am un ghiozdan în spate și lumea în față. Mi s-a spus că-mi doresc prea mult. Mi s-a spus ca e periculos. Că o fată NU poate călători singură. Că oamenii pot fi răi. Că ai nevoie de stabilitate. De averi și oameni care să te însoțească. Am zâmbit și le-am dat dreptate celor care-și doreau asta. Am învățat pe parcurs să-i selectez mai atent pe cei cărora le împărtășesc ce gândesc. Mi-am văzut de drum, și-am plâns de fericire, când am văzut apusul de pe catargul unei bărci în mijlocul unei mări căreia nu-i cunoșteam numele. Am locuit într-un mic sat de 200 de locuitori în Croația, între munte și mare. Și pe-o stradă cu 30 de cluburi și restaurante în centrul istoric al unuia dintre cele mai frumoase orașe din Portugalia. Am călătorit vreo 3000 de kilometrii, singură, cu autostopul. Și-am învățat să mă las ghidată de instinct. Am fost plăcut surprinsă de modul în care drumul m-a răsplătit de fiecare dată. Cu povești, cu zâmbete, cu oameni calzi și frumoși.