Georgia G.

Prima amintire pe care o am de la grădiniță este că am intrat în clasă la începutul anului cântând ,,Bate vântul, frunzele”. Toată ziua, orice aș fi făcut, fredonam ceva. Educatoarele le-au sugerat părinților mei să iau lecții de muzică, instrument sau voce, deoarece simțeau că aveam ureche muzicală. Familia mea neavând membri care să cânte sau măcar ,,să aibă muzica în sânge” și nedorindu-și ca eu să urmez, mai departe, studii vocaționale, este ușor de ghicit care a fost răspunsul lor. :)) Devenind tot mai pasionată de latura muzicală, însă neavând parte de susținere, la vârsta de 7 ani am învățat singură să cânt la flaut, urmărind o carte mai bătrână decât părinții mei, la un instrument la fel de în vârstă. 4 ani mai târziu am învățat, tot de una singură, să cânt la pian, peste un an, la chitară, simțind pentru prima dată că am parte și de puțină susținere din partea familiei mele, însă *nu* pentru mult timp. Astfel, au urmat vioara, orff-ul, clopoțeii clasici, violoncelul, clarinetul și viola. Deși familia nu era de acord în totalitate, în anul 2016 am început studiile de tehnică vocală, după 9 ani de cântat “după ureche”. Deja îmi doream să urmez studiile universitare în domeniul muzicii, însă, din nou, răspunsul din partea familiei era previzibil. La sfârșitul primului concert de jazz pe care l-am susținut și la care au venit și părinții mei, am auzit pentru prima dată, din partea lor: ,,DA, tu trebuie să faci asta în viață!” După mii de “NU” auziți de-a lungul a 13 ani, primul “DA” parcă a reușit să șteargă orice amintire neplăcută și să îmi dea încrederea necesară să fac asta zi de zi, oricând am ocazia.